24 dec. 2012

"Pururea vă bucuraţi!"

Bucuraţi-vă! Aşa ne salutăm în ziua în care serbăm Naşterea Mântuitorului! Bucuraţi-vă, aşa cântă atunci toată firea. Bucuraţi-vă întru Cel Care a biruit lumea!
~Carmen Sylva~



"Pururea vă bucuraţi". Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, care era în închisoare şi ameninţat cu primejdie de moarte, au fost îndreptate spre o comunitate de creştini, încă tânără, ameninţată şi ea cu tot felul de suferinţe şi de lupte sufleteşti, cu multe vrăjmăşii şi prigoniri. Tocmai pentru aceea, aceste cuvinte au într-însele o mare putere şi conţin o mare dojană.

"Pururea vă bucuraţi", ne zice Apostolul. Multă putere sufletească, multă răbdare şi multă lepădare de sine se cere pentru a putea fi totdeauna vesel. Mai înainte de toate trebuie să ne păstrăm inima curată şi neprihănită, precum e inima copiilor, pentru ca să trecem totdeauna veseli prin vijeliile şi necazurile vieţii. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, precum au copii încredere în părinţii lor, sub a căror mână se adăpostesc şi trăiesc fără grijă. Dar oare, celui ce se îndoieşte în credinţă îi este uşor? Nu întâmpină el necontenit numai nefericiri de tot felul, pe când sufletul cel cuvios, a cărui credinţă stă neclintită, totdeauna şi necontenit află prilej de a fi mulţumit şi recunoscător? Nu e vorba de soarta noastră, ci de chipul cum trebuie să privim orânduirea soartei noastre.

Tu credeai că eşti părăsit de toţi şi că vei suferi de foame şi de frig şi iată că pe neaşteptate ţi se dă de lucru. Tu credeai că eşti uitat de toată lumea şi nu vedeai că singur te-ai pus la o parte şi singur te-ai ascuns de lume, şi cu toate acestea tocmai când eşti în nevoie, se apropie de tine fără de veste amicul, care-ţi dă mână de ajutor. Sau oare n-ai fost niciodată bolnav de vreo boală grea, pe care o credeai fără leac şi te-ai însănătoşit? S-au n-ai fost niciodată încătuşat în grele şi nesuferite împrejurări, de care nu credeai că vei scăpa şi deodată te-ai văzut dezlegat de dânsele? Noi însă suntem prea pripiţi întru a rosti două cuvinte şi anume cuvintele: "totdeauna" şi "niciodată" şi nimic nu e care să fie cu neputinţă vreodată. Bucuraţi-vă dar cu toţii şi puneţi-vă credinţa în Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putinţă, pe care nimic nu-L poate împiedica, şi Care poate să vă ajute, când va fi sosit vremea, chiar când ea va fi sosit împreună cu ora dezlegării. Să nu încetăm dar a spera, căci totdeauna va fi o dimineaţă până va fi ziua de ieri, până stelele îşi urmează cursul lor, şi soarele va răsări, până vom avea vară şi iarnă şi va mai veni iarăşi vara, până vor înflori pomii şi-şi vor da roadele lor. Iar bucuria nu e numai un ce exterior, un ce neatârnat de voinţa noastră, ci e o însuşire a sufletului nostru, o virtute, ba chiar o datorie. 

Cine n-a încercat puterea unei singure zâmbiri? Ea e în stare a uşura povara cea mai grea, a deschide uşile şi inimile; ea schimbă gândurile cele rele în gânduri bune. Zâmbirea cere un răspuns. Iar când buzele zâmbesc, e cu neputinţă ca din zâmbetul lor să nu străbată o rază de căldură în inima noastră. Zâmbirea e un dar Dumnezeiesc, şi de aceea dintre toate făpturile acestei lumi, ea ni s-a dat numai nouă. Zâmbirea se ridică peste durerile pământeşti şi se ridică sus în toată splendoarea curăţeniei şi frumuseţii. Zâmbirea înveseleşte şi ea însăşi se înveseleşte. Pe faţa copilului zâmbirea ni se arată ca cerul; căci copilul ştie a se bucura din toată inima, precum tot din toată inima ştie a se mâhni. În inima copilului, bucuria şi supărarea nu se întâlnesc deodată. Dar cu cât înaintăm în vârstă, cu atât se amestecă în noi mai mult aceste două simţiri, până ce în sfârşit se confundă una cu alta. Bucuria noastră e ca durerea, care ne mişcă adânc sufletul, care ne pătrunde inima şi care rămâne întipărită în aducerea aminte. Durerea nu ţine totdeauna, ci slăbeşte, căci ştim că ea nu e durabilă şi trece. În tinereţe credem că niciodată nu ne vom mai putea bucura. La bătrâneţe ştim apoi, că adesea ne-a cuprins plânsul, că adesea ne-a cuprins zâmbetul şi că sufletul nostru nu se poate ţine numai de unul din ei şi din cauză de prea mare slăbiciune şi din cauză de prea mare putere. Dumnezeu ne-a făcut ca să primim în noi orice înrâurire nouă, schimbând-o întrucâtva.

De aceea săvârşim o faptă plăcută lui Dumnezeu, o faptă de cea mai mare iubire către aproapele nostru, când răspândim bucurie şi veselie împrejurul nostru. Precum boala şi tristeţea uşor se răspândesc, tot asemenea se răspândeşte uşor şi bucuria. Unde auzim un râs din toată inima, acolo alergăm fără voia noastra. Toţi iau parte la o cântare veselă, pentru ca înşişi să se înveselească. Împrejurul celui care povesteşte cu rost şi cu şagă, se strâng toţi cu mic şi mare. 

Nu suntem născuţi pe acest pământ numai pentru ca să pătimim, şi e sigur că dacă am fi desăvârşiţi, ne-am bucura veşnic. Noi însă suntem slabi şi neputincioşi, şi de acolo se trage multa şi amara durere de inimă, care ne chinuieşte. De am fi în stare să ne uităm pe noi înşine şi să ne gândim mai mult la alţii, ne-am uşura mâhnirea şi durerea noastră. Noi însă ce facem? Nu ne lăsăm, nu ne liniştim, până când toţi cei dimprejurul nostru nu sunt întristaţi ca şi noi. Mai sunt unii oameni, care lăcrimează uşor cu cei ce plâng, dar care n-au destulă tărie sufletească şi destulă iubire, pentru a se bucura împreună cu cei ce se bucură. Este însă oare atât de greu a mulţumi lui Dumnezeu din tot sufletul, pentru că a revărsat bucuria asupra aproapelui nostru? Şi cu toate acestea, când vedem pe alţii veseli şi noi nu putem să fim veseli ca şi dânşii, ne credem nefericiţi, depărtaţi de orice fericire, ca şi cum numai noi am fi fost goniţi din Rai; şi uităm că la rândul nostru am fost veseli, când alţii au fost întristaţi.

Lumea întreagă e întemeiată pe o conlucrare comună, pe o ajutorinţă reciprocă, pe o muncă a tuturor, pe o iubire a unora şi a altora. Cu cât vom simţi această legătură mai cu tot dinadinsul, cu atât vom fi mai folositori, cu atât vom fi o verigă mai puternică a lanţului celui mare, care îmbrăţişează omenirea. Bucuria s-a pogorât tocmai din cer şi s-a sălăşluit în inimile noastre, ca o legătură cu raiul cel pierdut şi cu fericirea cea viitoare. Bucuria face că munca e uşoară şi când o întreprindem şi când o săvârşim. Mai mult încă. Ar trebui să fim recunoscători acelora, care ne dau voie să le facem vreun bine, căci făcând altora un bine, noi simţim o bucurie mai mare şi mai desfătătoare decât acei pe care i-am ajutat. De aceea să nu vorbim nimănui niciodată de binefacerea ce a primit. Răsplătiţi suntem cu prisosinţă pentru binele făcut, prin bucuria ce o simţim că am putut ajuta altora. Bucuria e o simţire atât de înaltă şi de curată, că aducerea ei aminte ne susţine când suntem copleşiţi de dureri şi nu ne lasă să ne cufundăm şi să ne înecăm în noaptea deznădăjduirii, căci şi atunci zicem: "Am simţit bucuria! Ea a fost a mea! Şi mai bine să fiu veşnic întristat, decât să nu fi cunoscut măcar o dată ce este bucuria".

Dar noi nu ştim cât de adeseori ne bucurăm. Ne desfătăm la vederea unei flori care ne întâmpină pe cale, ne desfătăm la vederea soarelui, a zăpezii, a ploii dătătoare de roadă; ne bucurăm de o bucată de pâine, ori de o picătură de apă, de-o culoare frumoasă, ori de un cântec plin de melodie, fie acesta ciripitul copiilor sau al păsărilor; ne bucurăm deopotrivă de lucrul simplu şi nemăiestrit, ca şi de obiectul cu artă alcătuit; toate sunt pentru toţi, pentru cei săraci ca şi pentru cei bogaţi, pentru cei de sus ca şi pentru cei de jos. Numai atunci când poftim prea multă bucurie, numai atunci când ne desfătăm fără măsură: numai atunci ne trezim obosiţi sufleteşte. Această bucurie plină de oboseală nu lasă în urma ei nicio rază de desfătare în sufletul nostru.

Bucuria nu poate ţine îndelungat. Ea vine ca un miros de tei sau de viţă înflorită. Dar şi când vine, ea pătrunde văzduhul şi noi sorbim mirosul cu fiecare suflare a noastră. Lăsaţi dar pe pruncii voştri să fie cât mai veseli, pentru ca strălucirea anilor celor fericiţi să-i însoţească în întreaga lor viaţă, ca şi răsăritul soarelui care a rămas înfipt în mintea noastră pentru toată viaţa. Învăţaţi-i însă totodată să fie veseli, arătându-le cum să fie mulţumitori şi recunoscători, destăinuindu-le cât de mare e bunătatea lui Dumnezeu, care i-a aşezat în acestă lume frumoasă, ca neîncetat să fie veseli într-însa. Spuneţi-le încă, până ce sunt fragezi, cuvintele luminate ale poetului, care zice: "Cine ar da laudă lui Dumnezeu pentru fiecare binefacere ce revarsă El peste noi, acela n-are timp să simtă durerea şi să se tânguiască de dânsa."

Mulţi sunt între voi, care nu mai voiesc să se bucure, pentru că bucuria le-a sosit prea târziu, ori a sosit în alt chip de cum o aşteptau ei. Aceştia sunt asemenea copiilor îndărătnici, care nu mai vor să primească lucrul, pentru care s-au rugat, numai fiindcă nu li s-a dat îndată când l-au cerut. Dar oare ştii tu, dacă acel dar ar fi fost atunci spre mântuirea ta? Omul înţelept adeseori cunoaşte mai târziu, că Preabunul Dumnezeu l-a păzit în bine mai mult decât pricepea el, că Dumnezeu a îngrijit mai bine de copilul Său cel nemulţumitor decât acesta a meritat.

"Bucuraţi-vă dar întru Domnul pretutindeni, şi iarăşi vă zic vouă: Bucuraţi-vă!". Astfel ne vorbeşte într-alt loc Sfântul Apostol. Căci el n-a voit să vadă nici un cap plecat de întristare, ci a dorit să fie feţe senine, inimi vesele, paşi uşori, mâini strădalnice. El a voit să simţim cu toţii apropierea lui Dumnezeu, pentru ca să alungăm din noi grijile şi fiinţa noastră să nu se mai tulbure. O! bucuraţi-vă şi zâmbiţi ca toate câte vă înconjoară, ca: cerul, soarele, câmpiile, codrul, văile, pârâul care vesel şerpuieşte, râul care oglindeşte în sine raze pline de veselie, curcubeul cel înflorit, ca zâmbetul norului de vijelie la cea dintâi rază a soarelui. În zâmbet sălăşluieşte pacea, care se lăţeşte jur-împrejur. Cine a putut zâmbi pentru alţii dinaintea unei fiinţe iubite cuprinsă de răceala morţii, acela a văzut cerul deschis pentru o clipeală pentru dânsul şi pentru acea scumpă fiinţă de care s-a despărţit; acela nu mai cade în deznădăjduire. Bucuraţi-vă! Aşa ne salutăm în ziua în care serbăm Naşterea Mântuitorului! Bucuraţi-vă, aşa cântă atunci toată firea. Bucuraţi-vă întru Cel Care a biruit lumea!

Doamne, Dumnezeul nostru! Fă-ne evlavioşi! Fă-ne asemenea copiilor, ca să nu lipsim de veselia ce-ai sădit întru inimile noastre şi cu care ne-ai înconjurat pe noi! Adu-ne aminte, că trebuie să ne totdeauna pe acest mic pământ al Tău, pentru că vieţuim, pentru că ne stingem numai pentru a începe o viaţă nouă într-altă Împărăţie, mai mare şi mai măreaţă! Fă-ne să primim cu bucurie ceasul în care ne vei chema! Dăruieşte-ne să aşteptăm în pace vremea Darurilor Tale şi ceasul când vei crede de cuviinţă să le părăsim! Fă ca tânguirea să nu pângărească buzele noastre nici atunci când vei lua de la noi pe cei mai scumpi ai noştri! Ajută-ne să putem suferi singurătatea, atunci când ei se vor desfăta în cerurile Tale! Învaţă-ne să pricepem şi să gustăm şi cele mai mici daruri, şi să nu trecem nesimţitori pe lângă podoabele de care pământul e plin! Iar noi vom lepăda toate grijile şi Te vom primi întru noi pe Tine, Părintele şi Dumnezeul nostru! Întru Tine ne vom veseli pretutindenea! În Tine ne vom veseli în veci! Amin!

Carmen Sylva, "Cuvinte sufleteşti" 
 în  "Oglinda duhovnicească" de Protos. Nicodim Măndiţă, vol. 6.

25 nov. 2012

Sfântul Mare Mucenic Mercurie




Nevoinţele muceniciei trecând ca un ostaş nebiruit, Împarutului celui nemuritor ai stătut înainte, mucenice Mercurie, unde împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbeşte cu rugăciunile tale, spre ajutorul celora ce cu credinţă cinstesc pomenirea ta.

Troparul Sfântului Mare Mucenic Mercurie

Nevoințele muceniciei răbdându-le ca un ostaș nebiruit ai stătut înaintea împăratului celui nemuritor, Mare Mucenice Mercurie, unde împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbește cu rugăciunile tale spre ajutorul celor ce cu credință cinstesc pomenirea ta.

Condacul Sfântului Mare Mucenic Mercurie

Astăzi prăznuim credincioșii cu cântări într-un glas toată întrarmarea cea sfințită lui Mercurie. Îngerii cu veselie împreuna binevoiesc, mucenicii acum se bucură cu veselie. Pentru aceasta s-a arătat slava și lauda mucenicilor.

"Cred Domnului meu Iisus Hristos că nu mă vei birui cu toate muncile tale, oricîte vei aduce asupra mea. Căci nu mă tem de dînsele deloc, fiind întărit cu cuvintele Stăpînului meu, Care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Că după ucidere iarăşi mă va învia în ziua cea înfricoşată a dreptei Sale judecăţi".




Mucenicul Mercurie nevoindu-se, a ruşinat pre vicleanul şi s-a arătat tare purtător de cunună al lui Hristos. Pentru aceasta acum s-a împreunat cu cetele cele cereşti, după vrednicie, împărtăşindu-se de slavă neschimbată. Pentru aceea cu credinţă săvârşim sfântă pomenirea lui.

Apropriatu-te-ai de Stăpânul tău, cu patimile mărturisirii celei dumnezeieşti, gânditorule de Dumnezeu şi de la Dânsul ai luat cununi luminate, mărite, ca un nebiruit.

Nevoindu-te mărite, împotriva păcatului până la sânge, te-ai arătat purtător de biruinţă şi te-ai învrednicit slavei celei de sus.

Omorâtu-s-a şarpele cel cu multe închipuiri şi se calcă de picioarele cele frumoase, ale pătimitorului şi viteazului ostaş. Că cu porniri de bună voie a mers spre munci şi spre chinuri şi către moarte plin de strălucire.

Toată voirea inimii deplin o ai adus Stăpânului, fericite, şi răbdând pentru el chinuri, te-ai încununat de dânsul ca un biruitor. Şi acum împreună cu toţi mucenicii stai înaintea Lui în ceruri.

(din Canonul Sfântului Mucenic Mercurie din Minei)

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina


"Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sînt cu tine şi prin răbdarea ta pe mulţi vei întoarce către Mine, şi de multe cununi te vei învrednici". 



Troparul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina

Cu înțelepciunea ca și cu razele soarelui ai luminat pe filosofii păgâni și ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinței, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa o ai încredințat, dimpreună și pe prigonitorul l-ai mustrat, de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterino! Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos, și de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească, înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.

Condacul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina

Ceată cinstită ridicați acum dumnezeiește, iubitorilor de mucenici cinstind pe preaînțeleapta Ecaterina. Că aceasta în priveliște pe Hristos L-a propovăduit și pe balaurul l-a zdrobit, cunoștința ritorilor defăimând.

"Leapădă, o, împărate, vicleşugul şi nu te asemăna vulpii; pentru că eu ţi-am spus o dată că sînt creştină şi m-am logodit cu Hristos; pe Dînsul Îl am Mire şi Sfetnic şi frumuseţea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele muceniceşti decît porfira împărătească". 
Rugăciune către Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina
Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina, din pruncie ai primit darul credinţei în Iisus Hristos Domnul, de la Sfântă maica ta, Împărăteasa Elena. Fiind luminată prin Sfânta Taină a Botezului, s-au revărsat asupra ta darurile Sfântului Duh şi te-ai unit cu Dumnezeul Cel adevărat, fiind întru toate grabnică împlinitoare a poruncilor Lui.
Obiceiurile păgâneşti, bogăţiile pământeşti şi mărirea împărătească a părinţilor tăi, le-ai îndepărtat de la tine, umplându-ţi sufletul cu mirul dreptei credinţe, cu cunoaşterea învăţăturii Bisericii creştine, trăind în înfrânare şi în sfinţenie. În sufletul tău s-a aprins puternic focul sfânt al iubirii faţă de Mirele Tău cel ceresc, Iisus Hristos Domnul. Dar şi Mântuitorul te-a iubit şi te-a împodobit cu frumuseţe sufletească şi trupească, cu deosebire, dăruindu-ţi multă înţelepciune, şi făcându-te vas prea ales spre întărirea credinţei şi în alte suflete. Pe mulţi păgâni i-ai luminat cu înţelepciunea Sfintelor Evanghelii, i-ai învăţat dreapta credinţă şi i-ai determinat să se boteze în numele Dumnezeule Celui adevărat.
Cu darul înţelepciunii dăruit ţie de Dumnezeu şi prin multa învăţătură ce ai dobândit, ai uimit ştiinţa învăţaţilor din timpul vieţii tale şi ai întrecut înţelepciunea ritorilor păgâni.
Sfântă şi înţeleaptă fecioară Ecaterina, vrednică muceniţă a lui Hristos, primeşte această rugăciune a noastră şi te roagă bunului Dumnezeu pentru noi, ca să ne dăruiasca iertare păcatelor, pace în suflete şi în casele noastre, şi ajutor în împlinirea a toată fapta bună.
Ispitele cele fără de număr ale vicleanului diavol le cunoşti, pentru că trup purtând şi ispitită fiind, cu puterea dată ţie de Dumnezeu, l-ai biruit pe cel viclean. Iar noi, fiind învăluiţi în multe ispite, ca nişte neputincioşi, ne rugăm ţie, ca să ne întăreşti şi pe noi cu putere de la Dumnezeu. Vindecă-ne rănile sufletelor şi ale trupurilor noastre, căci greu pătimim şi te roagă pentru noi, ca să fim izbăviţi de necazurile şi de primejdiile cu care vrăjmaşul diavol ne îngrozeşte.
Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina, prin viaţa ta sfinţită de Duhul Sfânt; prin dârzenia neînfricată cu care ai apărat dreapta credinţă în Dumnezeul Cel adevărat; prin minunile suprafireşti pe care Dumnezeu le-a făcut cu tine, în chinurile la care ai fost supusă şi prin care ai atras la dreapta credinţă pe mulţi, precum şi prin moartea ta mucenicească, ai dobândit cunună cerească şi te bucuri veşnic de fericire împreună cu Iisus Hristos Domnul, pe care ţi L-ai ales Mire veşnic. Amin.
(din cartea de rugăciuni " Privegheaţi şi vă rugaţi", Pr. Gheorghe Grindu)

Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!


11 aug. 2012

Micile iubiri

"Toate cele dimprejurul nostru 
sunt picături izvorâte din iubirea lui Dumnezeu."


Frumuseţile naturii sunt micile iubiri,
care ne călăuzesc spre marea Iubire,
spre Hristos


Să vă bucuraţi de toate cele ce ne înconjoară. Toate ne învaţă şi ne călăuzesc spre Dumnezeu. Toate împrejurul nostru sunt picături care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însufleţite şi cele neînsufleţite, şi plantele, şi animalele, şi păsările, şi munţii, şi mările, şi apusurile de soare, şi cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem la Iubirea cea mare, la Hristos. Florile, de pildă, au darul lor, ne învaţă prin mireasma lor, prin măreţia lor. Ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu. Îşi răspândesc mireasma lor, frumuseţea lor, şi celor păcătoşi şi celor drepţi. 

Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflet poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă El suflete "grosolane". Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşează înlăuntrul lor, o simt în adâncuri. 

Să vă folosiţi de clipele frumoase. Clipele frumoase apleacă sufletul spre rugăciune, îl fac subţire, nobil, poetic. Treziţi-vă dimineaţa, să vedeţi răsăritul soarelui îmbrăcat în porfiră. Atunci când v-a însufleţit vreun peisaj frumos, o bisericuţă, ceva frumos, să nu rămâneţi la acestea, mergeţi mai departe, la doxologia pentru cele frumoase, pentru a-L trăi pe singurul Frumos. Toate sunt sfinte - şi marea, şi îmbăierea, şi mâncarea. Să vă bucuraţi de toate. Toate ne îmbogăţesc, toate ne călăuzesc spre marea Iubire, toate ne călăuzesc spre Hristos. 

Să luaţi aminte la câte a făcut omul - casele, clădirile mari şi mici, oraşele, satele, oamenii, civilizaţia noastră. Să întrebaţi, să vă întregiţi cunoştinţele despre orice, să nu staţi nepăsători. Aceasta vă ajută la o mai adâncă cercetare a minunăţiilor lui Dumnezeu. Toate devin prilejuri de a ne lega cu toate şi cu toţi. Devin pricini de mulţumire şi de rugăciune către Domnul a toate. Să trăiţi în mijlocul naturii, al tuturor. Natura este taina Evangheliei. Însă, când nu are cineva har lăuntric, nu-l foloseşte natura. Natura ne trezeşte, dar nu ne poate duce în Rai. 

Negustorul duhovnicesc, cel ce are Duhul lui Dumnezeu, ia aminte peste tot pe unde trece, este tot numai ochi, numai miros. Toate simţurile lui trăiesc, dar trăiesc în Duhul lui Dumnezeu. El se osebeşte de ceilalţi. Pe toate le vede şi pe toate le aude; vede păsările, pietrele , fluturii... Trece pe undeva, simte totul, o mireasmă, de pildă. Trăieşte în mijlocul tuturor; în fluturi, în albine, în toate celelalte. Harul îl face să fie cu luare aminte. Vrea să fie împreună cu toate. 

A, ce să vă spun! Am trăit asta când m-a cercetat harul dumnezeiesc în Sfântul Munte. Mi-aduc aminte de privighetoarea triluind printre copaci, cu aripile date pe spate ca să aibă putere. Măi, măi! Să fi avut un păhăruţ cu apă, să-i fi dat să mai bea, să-i ostoiască setea...De ce să triluiască aşa privighetoarea, de ce? Însă şi ea îşi simte trilul, se bucură de el, de aceea triluieşte. 

Mă însufleţeau mult păsările în pădure. Să mergeţi odată la Kallisia să ascultaţi privighetorile. Inimă de piatră să ai, şi tot eşti mişcat. Cum să nu simţi că eşti împreună cu toate? Să vă adânciţi în ţelul vostru. Ţelul este aşezat de Făcătorul nostru. Faptul că zidirea are un ţel arată măreţia lui Dumnezeu şi pronia Lui. Această menire a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, se manifestă altfel. Avem libertate, raţiune. 

Am întocmit într-o zi un plan pentru cele de aici. Să fac o cisternă înte pini şi să pun un bazin de doi metri cubi de apă şi să fie automat, să dea apă. Atunci vor veni privighetorile, care tânjesc mult după apă, musculiţele şi muştele...

Cândva, atunci când eram în Kallisia, mă întorceam la mănăstire după o boală, şi doamna Maria, ciobăniţa, a venit să mă ia cu măgăruşul. Pe drum am întrebat-o:
- Doamna Maria, cum sunt frumuseţile acelea, livezile, culorile, fluturii, miresmele, privighetorile?
- Nimic, îmi zice, nu e nimic.
- Da? îi zic. Este luna mai şi nu e nimic?
- Nimic! îmi răspunde. 

Peste puţin am întâlnit de toate - flori, miresme, fluturi.
- Ei, doamna Maria, acum ce ziceţi?
- A, n-am fost atentă la ele!
Înaintând am ajuns în Platani. Privighetorile cântau.
- Doamna Maria, mi-aţi spus minciuni!
- Nu, mi-a zis. N-am fost atentă la ele deloc!

Şi eu la început eram "grosolan", nu-mi dădeam seama. Apoi Dumnezeu mi-a dat harul. Atunci toate s-au schimbat. Asta s-a întâmplat după ce am deprins ascultarea. 





                                               Cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiască,
                                                              le priveşte pe toate cu iubire

Toate cele ce ţin de natură ne ajută mult în viaţa duhovnicească, atunci când sunt cu harul lui Dumnezeu. Eu, când simt armonia naturii, plâng întruna. De ce să nu avem poftă de viaţă? Să o trăim în Duhul lui Dumnezeu, în Duhul adevărului. Cel ce are Duhul lui Dumnezeu, cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiescă, le priveşte pe toate cu iubirea lui Dumnezeu, şi ia aminte la toate. Înţelepciunea lui Dumnezeu Îl face să le stăpânească pe toate şi să se bucure de toate.

("Ne vorbeşte Părintele Porfirie", Editura Egumeniţa)



4 aug. 2012

Icoana nevinovăţiei

ICOANA NEVINOVĂŢIEI


Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

În zilele de iarnă,
Cu cer posomorât
Doar murmurul de ape
Îmi ţine de urât.
Iar vara pe căldură
Când nimeni nu mai vine,
O biată turturică
Se uită jos la mine.

În preajma mea se joacă
Frumoşii porumbei,
Voind – parcă – să-mi zică
Să merg la joc cu ei.

Privind la ei acuma,
Îmi pare că învie
Cea mult nevinovată
A mea copilărie.

Dar când privesc în vale
Pârâul fără apă,
Atunci mă văd cu jale
Alăturea de “groapă”.

Căci viaţa mea pustie
Acum mi s-a scurtat,
Şi calea pentru mine
De mult s-a strâmtorat.

Ah! cum aş vrea acuma
Să fiu nevinovat
Ca porumbelul gingaş
Şi fără de păcat!



"În general osârdia şi lirica înălţătoare a Cuviosului Ioan predispun sufletul creştinului la fapte bune, îndemnîndu-l la rugăciune, la credinţă şi mai ales la smerenie. El însuşi se simte mereu cel mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o, Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob se dovedeşte un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc".

† LUCIAN TOMITANUL


FĂRĂ HAINĂ DE NUNTĂ


La masa cea de taină
Adeseori venind
De-a sufletului haină
Eu nu m-am îngrijit!
 Tu nu m-ai scos afară
Ci ca un Dumnezeu
M-ai aşteptat că doară
Mă voi schimba şi eu!

Dar viaţa mea se trece
Iar eu nepregătit
Am inimă prea rece
Şi suflet ponosit.

Să nu mă pierzi, Cuvinte,
Pe mine cel curvar,
Ci-mi dă mai înainte
Al pocăinţei dar!

Cu mila Ta cea sfântă
Mereu să mă stropeşti
Şi inima înfrântă
Să nu mi-o urgiseşti!

Tu eşti “Samarineanul”
Ce vii la “Ierihon”
Şi ne ridici la “hanul”
Cerescului Sion!

Deci – dară – şi pe mine
Ridică-mă acum
Că, iată, n-am pe cine
Să mai opresc din drum!

12 apr. 2012

Astăzi s-a spânzurat pe lemn


Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. 
Cu cunună de spini s-a încununat Împaratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasă s-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane de fier s-a pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta! 



18 feb. 2012

Vai mie, înnegritule suflete


"Întoarce-te, suspină, ticăloase suflete, mai înainte până ce va lua sfârşit priveliştea vieţii, până nu-ţi va închide Domnul uşa cămării". 
( Canonul din rânduiala liturgică a Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, Cântarea a III-a)


“Vai mie, innegritule suflete! Până când de la răutăţi nu te mai curmezi? Până când zaci în lene? De ce nu-ţi aduci aminte de înfricoşătorul ceas al morţii? De ce nu te cutremuri cu totul de înfricoşătoarea Judecată a Mântuitorului? Oare ce vrei să răspunzi sau cum vrei să dai seama? Lucrurile tale stau de faţă, spre mustrarea ta, faptele tale te vădesc, pârându-te. Deci, o, suflete! Vremea a sosit, aleargă, apucă înainte şi, cu credinţă, strigă: Greşit-am, Doamne, greşit-am Ţie; dar ştiu, Iubitorule de oameni, bunătatea Ta; Păstorule cel bun, nu mă despărţi pe mine de la starea cea de-a dreapta Ta, pentru mare mila Ta!” (Stihira Octoihului, Slavă pe glasul 8).

8 feb. 2012

Grija pentru mântuirea sufletului


Grija pentru mântuirea sufletului este o grijă a omului pentru destinul său etern şi este opusă grijii lumeşti. Dar această grijă nu mai vine din împătimirea de plăcerile lumii şi nici din frica de durerile ei. Dimpotrivă grija pentru mântuirea sufletului răsare acolo unde se leapădă „toată grija cea lumească", fiindcă ea înseamnă grija de a plăcea lui Dumnezeu şi nu de a plăcea lumii pentru a fi părtaşi la plăcerile ei şi a ne scuti de durerile ei.

Grija pentru mântuire creşte din răspunderea pe care o are creştinul pentru sufletul său fiind totodată o lansare continuă a omului spre izvorul vieţii sale eterne. Grija pentru mântuirea sufletului cuprinde şi ea o frică pentru sfârşitul trupesc al omului, dar ea este singura care poate să-l scape de moartea cea veşnică. Însă în grija pentru mântuire „nu mai intră împătimirea de lume, ca absolută şi totală apartenenţă a omului de lume". În acest fel creştinul continuă să fie în lume dar în acelaşi timp să fie mai presus de lume. El face parte din lume datorită fiinţei sale trupeşti, dar pe de altă parte este şi tinde mai presus de lume, datorită grijii pe care o are pentru sufletul său.


În acest fel creştinul se află acum în lume ca fiinţă liberă şi spirituală, deci diferit de cum trăiesc în lume dobitoacele. Pe de o parte, dispune lumea de el iar pe de altă parte într-o mai mare măsură, dispune el de lume.

Creştinul trebuie să scape de grija lumească, pentru a se face disponibil lui Dumnezeu. Cu cât se va putea îngriji creştinul mai puţin de lume (strictul necesar) cu atât mai mult se va putea îngriji de mântuirea sa. Sfântul Prooroc Iezechiel spune: 

„Dulce e somnul robului, fie, că acesta mănâncă puţin, fie că mănâncă mult; Dar saţiul celui sătul de bogăţie nu-l lasă să doarmă.
Există o boală pe care eu am văzut-o sub soare: bogatul care-şi păzeşte bogăţia spre răul său" (lezechiel 5. 11-12).

Când creştinul scapă cu ajutorul harului dumnezeiesc de grija lumească, scapă de împătimire şi dobândeşte neîmpătimirea, deci „libertatea de patimi şi de lume".

Asceza creştină urmăreşte eliberarea de grija lumească, de împătimirea faţă de lume. Astfel prin eliberarea de grija lumească şi prin împlinirea voii lui Dumnezeu se realizează fiinţa noastră duhovnicească.

„ ...Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii. Aşa ca-n plină zi, să umblăm cuviincios, nu în ospeţe şi-n beţii, nu în desfrănări şi-n fapte de ruşine, nu în ceartă şi-n invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o faceţi spre pofte" (Romani 13. 12-14).

Mai întâi de toate trebuie să căutăm împărăţia Cerurilor (Matei 6.33; Luca 12. 13) şi toate cele necesare pentru mântuire ni se vor adăuga nouă. Pentru că dacă uităm acest lucru vom pierde timpul mântuirii. Dacă nu vom avea grijă să chivernisim bine timpul din această viaţă, ne vom chinui, ne vom obosi şi ne vom osândi în zadar.

Să nu vă prindă neliniştea şi mânia de a spune: Acum trebuie să facem asta, după aceea cealaltă, fiindcă în starea asta ne va afla Armaghedonul (Apocalipsa 16.16). Pentru că neliniştea de a face multe este un lucru diavolesc.

Fecioarele cele înţelepte nu au avut numai bunătăţi, ci aveau şi grija cea bună - ele aveau trezvie - nu erau nepăsătoare sufleteşte. În schimb fecioarele nebune erau nepăsătoare pentru că nu aveau lucrarea lăuntrică, trezvie. De aceea Domnul nostru lisus Hristos a spus.- „Privegheaţi" (Matei 25. 13).

Dacă o fecioară este nebună din naştere, binecuvântarea lui Dumnezeu este cu ea şi va moşteni viaţa cea veşnică. Însă o fecioară care este sănătoasă la minte, dar trăieşte nebuneşte - nu are lucrare lăuntrică - va fi fără răspuns în ziua înfricoşatei Judecăţi.

În acelaşi mod se tâlcuieşte şi Pilda spusă de Domnul nostru lisus Hristos despre Marta şi Maria. La început Maria o ajuta pe Marta, dar când a văzut că nu mai termina treburile cu pregătirile, a venit la Domnul Iisus ca să nu piardă timpul preţios de a sta lângă Hristos. Să luăm aminte şi să alegem partea cea bună a Mariei. (Luca 10. 38-42)

„Câte griji nu pricinuieşte fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: Nădăjduirea în Domnul; iar însufleţirea şi întărirea şi le culege sufletul din cugetarea cu înţelegere la ceea ce s-a mai întâmplat şi înainte cu noi şi cu alţii. Nu se va mai găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viaţa sa de izbăviri neaşteptate din necaz sau de întorsături neaşteptate spre mai bine ale vieţii sale. Atunci când te frământă gânduri rele cu privire la viitor, întăreşte-ţi sufletul cu pomenirea acestor întâmplări. Şi în ziua de azi, ca şi în vremurile de altă dată, Dumnezeu toate le rânduieşte spre binele nostru. Reazămă-te pe El şi încă dinainte de a te izbăvi din nevoi, îţi va trimite liniştea sufletească, ce te va face să nici nu bagi în seamă necazul. "Pe cel ce nădejduieşte în Domnul, mila îl va înconjura". Dovezi ale acestui lucru le afli în Sfintele Scripturi, în Vieţile Sfinţilor, în viaţa ta şi în vieţile cunoscuţilor tăi. Cercetează-le şi vei vedea ca într-o oglindă că: "aproape este Domnul tuturor celor care îl caută pe Dânsul", iar frica pentru soarta ta nu-ţi va tulbura sufletul".

Dumnezeu prin gura Sfântului Prooroc Isaia ne spune: ,, Nu-ţi fie teamă, că Eu cu tine sunt; nu te rătăci, că Eu sunt Dumnezeu tău cel ce te-am întărit şi te-am ajutat şi cu dreptatea dreptei Mele te-am întemeiat" (Isaia 14. 10; Deuteronom 31.8; Psalm 120. 5-6).

(din cartea  "Duhul Lumesc, Duh Antihristic"  -  Părintele Hristofor, Editura Panaghia)



6 feb. 2012

Vrednică eşti cu adevărat!




"Ce dar de multumită îti voi aduce ţie, pentru darurile tale, de care m-am învrednicit, şi pentru bunătatea ta cea nemăsurată? Pentru aceea slăvesc, cânt si măresc milostivirea ta cea negrăită, către mine."

"Nu ascund adâncul milei tale, nici izvorul minunilor celor nenumărate si nici fântâna cea pururea curgătoare, cu adevărat, a milostivirii tale, celei către mine, Stăpână. Ci, tuturor le mărturisesc si le strig, le propovăduiesc si le vestesc".

"Adevărată Născătoare de Dumnezeu te mărturisesc, Stăpână, pe tine, Ceea ce ai pierdut stăpânirea morţii; căci ca Ceea ce din fire eşti vie, din legăturile iadului către viată m-ai scos pe mine, cel ce am căzut pe pământ."

"Către cine altcineva voi scăpa, curată? Unde voi alerga de aici şi mă voi mântui? Unde mă voi duce? Şi pe cine voi afla scăpare? Pe cine grabnică folositoare? Pe cine în necazuri ajutătoare? Spre tine însuţi nădăjduiesc, întru tine singură mă laud şi spre tine îndrăzning, alerg." 

"În cântări de multumită slăvesc si cinstesc nemăsurata milă şi puterea ta cea multă tuturor o mărturisesc si facerile tale de bine, pe care le-ai revărsat asupra mea, le propovăduiesc, le măresc si cu sufletul si cu inima si cu gândul şi cu limba, totdeauna".

(din Cinstitul Paraclis al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Psaltire)


Axion Vrednica esti...gl 5 - Manastirea Putna pe video.crestinortodox.ro

5 feb. 2012

"Să învăţăm de la vameş cum să scăpăm de soarta celor osândiţi"


"Pe vameş şi pe fariseu îi înfăţişează acum ochilor noştri sfânta Biserică. Şi cine n-ar dori să se învrednicească de fericita soartă a celui dintâi şi să scape de amara osândă a celui de-al doilea? Păcătoşi suntem, şi poate chiar iubitori de păcat: dar este, oare, cineva care ar vrea să piară în păcatele sale? Veniţi, deci, să învăţăm de la vameş cum, în ciuda păcatelor noastre, să scăpăm de soarta celor osândiţi şi să atragem milostivul cuvânt de îndreptăţire al Domnului.

Vameşul nu cutează să îşi ridice ochii către cer: îi e ruşine; ruşinea acoperă faţa sufletului său. Vameşul se bate în piept: el îşi dă seama că este vrednic de toate pedepsele pentru voia cea rea a inimii sale. El, însă, nu fuge de la Dumnezeu şi nu se deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci chiar către Acela pe Care L-a jignit şi Care este gata să-l pedepsească după dreptate, chiar către Acela se întoarce cu bună nădejde şi strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Deci, să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei - sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă - să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul, trebuie să faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept; dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu gândurile minţii sale.

Aşadar, intră în tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi îngrijeşte-te să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoşată, înalţă-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; priveşte-te pe tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.

Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine, şi ruşinează-te. Adu-ţi aminte de judecata Lui cea dreaptă şi teme-te. Adu-ţi aminte că sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să Îl milostiveşti pe Cel ce hotărăşte soarta ta fără să Se căiască.

Spune-ţi: "Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai ales, răscumpărându-te - prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu Trupul şi Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în toată veşnicia; de câte ori, căzut fiind, te-a ridicat, bolnav fiind cu duhul te-a tămăduit, de câte ori nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea iubirii Sale, de câte ori ţi-a dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi întru plinirea sfintelor Lui porunci! -Tu ai dispreţuit toate acestea; toată purtarea de grijă pentru tine a fost degeaba; ai aruncat în urmă toate milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu te ţine în dreapta Sa. El e aproape şi vede toate mişcările inimii tale. Tu ţi-ai îngăduit să te împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele potrivnice Lui. Tu te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai săvârşit înaintea feţei Lui prin faptă păcatul zămislit lăuntric, care-L jigneşte. Tu ai ştiut că este rău ce faci, şi nu te-ai ferit. Puteai să nu voieşti păcatul - şi ai poftit. După ce ai poftit, puteai să nu săvârşeşti cu fapta - şi ai făcut. Nimeni nu te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine şi te-a tras pe căi rele. Păcatul atrage prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin amărăciune făcătoare de stricăciune. Şi iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi apăsarea unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea unei crengi uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi acesta încă nu-i sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este văpaia ce arde şi nu mistuie".

Aceste cugetări şi altele asemenea lor să le sălăşluieşti în sufletul tău, păcătosule, şi înduplecă-l să dobândească ruşine şi scârbă faţă de păcat şi de starea sa păcătoasă, să simtă supărare asupra relei sale voi şi teamă pentru soarta sa veşnică. Acestor simţăminte să le dai naştere - iar mai departe să nu mergi, şi să nu te arunci în prăpastia întristării şi deznădejdii.

De la Dumnezeu nu fugi: unde să fugi de El?! El te ţine în legăturile fiinţării, şi nimicul nu te va înghiţi chiar dacă ai vrea. Aşadar, fugi la El şi îndreaptă-te spre sânul milostivirii Lui, ca să cazi acolo, cât încă trăieşti pe pământ. Dătătorul de viaţă prelungeşte viaţa ta de aici ca prin această prelungire a milei să te atragă la El. El încă îţi mai dăruieşte răstimp de viaţă, aşteptând să laşi în cele din urmă păcatul şi să te întorci la El. Tu eşti smochinul care a mai fost lăsat un an în grădina celor ce trăiesc pe pământ. Deci, înţelepţeşte-te ca să te foloseşti cum se cuvine de acest dar".

~ Sfântul Teofan Zăvorâtul - Predici la Triod ~


"Cunoscând, suflete al meu, osebirea vameşului şi a fariseului, urăşte gândul trufaş al aceluia şi doreşte rugăciunea cea cu bună umilinţă a acestuia şi strigă: Dumnezeule, milostiveşte-Te  spre mine păcătosul şi mă miluieşte". 


"Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, iar smerenia, din sărăcie desăvârşită s-a arătat îndestulare îndreptării; pe aceasta să o câştigăm". 


"Smerenia, odinioară, a înălţat pe vameşul ce a strigat cu plângere: milostiveşte-Te!, şi l-a îndreptat. Lui să ne asemănăm toţi cei ce am căzut întru adâncul răutăţilor; să strigăm Mântuitorului dintru adâncul inimii: Greşit-am! Milostiveşte-Te, Unule, Iubitorule de oameni."

(Cântări din Triod - "Duminica vameşului şi a fariseului")



Byzantion - Usile Pocaintei
   

Sebastian Heltianu - Sa nu ne rugam ca fariseul

2 feb. 2012

Virtuţile mântuitoare

"Eu aşă le spun la cei care vin la mine: uăi, smerenia vameşului, răbdarea lui Iov, blândeţea lui David, că David o fost blând, dragostea care niciodată nu cade, tăcerea, nemânierea. Să nu judeci pe nime, judecă numai lucrurile tăle, da pe celelalte nu le judeca, lasă-le lui Hristos, El să-l judece, că El Îi dat de la Tatăl să facă judecată pe pământ, El s-o facă. Da noi suntem păcătoşi. Cum să fii tu cu păcate şi să judeci pe fratele tău? Uită-te întâi la bârna ta şi pe urmă judecă pe fratele tău! Judecă pe-a tăle întâi şi nu trebuie să judeci tu păcate străine. Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac, dă-le înţelepciune, Doamne, iartă-i Doamne, că eu mai rău fac decât dânşii. Să nu te gândeşti că tu faci mai bun decât acealălalt, să zici că el e păcătos, dar tu eşti mai bun. Nu. Doamne, eu mai rău fac decât dânsul. Iartă, Doamne, şi ajută să pun început să nu le mai fac. Şi iaca cum. Să nu gândeşti că ai făcut ceava bun pe pământ, nică n-am făcut bun, Doamne, degeaba mai trăiesc pe pământ. Dă-mi, Doamne, ajutor să pun şi eu vreun început să nu le mai fac. Ce să faci? Trebuie să te faci că eşti neputincios şi păcătos, aştepţi moartea să vie. Întotdeauna să te socoteşti că n-ai făcut nică, că eşti nică, n-ai împlinit nică. Aşa că, să ne rugăm lui Dumnezeu, şi El ştie ce ne trebuieşte".


(din cartea "Părintele Selafiil de la Noul Neamţ. Dragostea care nu cade niciodată
Interviuri şi relatări de ierodiacon Savatie Baştovoi)