Lupta pentru mântuire

"De aceea tot timpul vă îndemn şi vă rog să vă pocăiţi şi să luptaţi pentru mântuirea voastră. Să aveţi dragoste şi bunătate în suflete. Să-i iertaţi pe cei care vă fac rău sau vă vorbesc de rău. Să-i ajutaţi pe cei care au nevoie. Să fiţi smeriţi. Să vă curăţaţi des de murdăria păcatelor, prin spovedanie. În felul acesta, vă veţi mântui sufletele, în felul acesta veţi câştiga împărăţia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus (Tit. 2, 11-13)".

Sfântul Ioan Gură de Aur

Textul integral aici

Bucură-te, copile al Domnului!

Cine are o busolă şi se orientează bine după ea, ştie întotdeauna cu siguranţă încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu şi se conduce mereu, ascultător, după el, ştie întotdeauna unde va ajunge. Acela ştie că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu şi că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă şi este fiu al zilei (1 Ioan 1, 7).

Ce minunată şi fericită este viaţa unui astfel de suflet, orientat sănătos şi umblător în lumină! Ce plină de siguranţă este inima lui, ce plin de bucurie este chipul lui, ce strălucitoare este privirea lui! Ce paşnică şi fericită este toată fiinţa unui copil al lui Dumnezeu, care iubeşte cuvântul Lui, care face voia Lui şi care, cu toată smerenia şi grija, se sileşte totdeauna să calce pe urmele lui Hristos şi ale sfinţilor Săi! În toate zilele sale şi în toate faptele sale, un astfel de om ştie că se duce la Dumnezeu şi pentru că ştie, nu numai că nu se mândreşte cu aceasta către nimeni, dar plin de cutremur şi de grijă totdeauna se străduieşte să facă fiecare pas spre Dumnezeu, în aşa fel încât atunci când va ajunge în faţa Lui, să nu-i fie ruşine de nici un pas de pe tot drumul făcut până aici. Se străduieşte neîncetat ca în tot ce face pe drumul luminos spre faţa Domnului, nici o faptă şi nici o clipă să nu-i fie umbrită de ceva care nu ar fi plăcut înaintea ochilor Aceluia cu care se va întâlni curând. Un astfel de suflet se va îmbrăca totdeauna pentru ochii Stăpânului şi Mirelui său, iar nu pentru ochii cei desfrânaţi ai lumii şi ai păcatului. Numai atunci îmbrăcămintea sa va fi evlavioasă şi chipul curat.

Un astfel de om va şti sigur unde să se ducă şi unde nu, cum să se poarte şi cum nu, cu cine să umble şi cu cine nu, cum îi este îngăduit să se îmbrace şi cum nu. Pentru un astfel de suflet nu-i nevoie mereu de observatori care să-l oprească şi să-l mustre. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, la Care ştie că se duce, îl va face totdeauna atent şi nu-i va lăsa niciodată vreo îndoială în inima lui, nici chiar atunci când cuvântul nu-i spune chiar atât de desluşit, când ar vrea un răspuns la o îndoială a minţii lui (Ioan 14, 26; Ioan 2, 27).

Ce minunat este un astfel de suflet de frate sau de soră! Iubind cu tot cugetul pe Domnul, la Care ştie şi doreşte să se ducă, el va iubi şi va dori tot ce-l poate ajuta pe drumul spre cer. Va iubi şi va dori pe fraţi, adunarea frăţească, sarcinile frăţeşti, ostenelile, jertfele, privegherile şi chiar mustrările frăţeşti, ştiind că toate acestea îl ajută să se curăţească, să se corecteze, să se smerească, spre a se putea înfăţişa înaintea Domnului cu bucurie, în ziua chemării, într-o stare cât mai vrednică (2 Timotei 4, 6-8).

Nu ne lăsa, Doamne, pe nici unul dintre noi să mai iubim, să mai dorim şi să mai purtăm nimic din chipul lumii acesteia, ci ne umple de o aşa dragoste curată şi fierbinte faţă de Tine, încât toată fiinţa noastră să fie străbătută de frica Ta. Căci gândul că la Tine venim va fi puternic şi treaz în noi şi nimeni nu ne va putea face să dorim altceva mai mult decât să ne înfăţişăm înaintea Ta fără prihană, fără vină şi în pace, în orice clipă.

(Lacrimă şi har, Preotul Martir Constantin Sârbu.

Editura Bonifaciu, 2010)

Despre valoarea timpului cu părintele Arsenie Papacioc

"Fraţilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Când vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu vă înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmareşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

~Părintele Arsenie Papacioc~

Părinte Arsenie Papacioc, ca întrebare cheie, ce aţi vrea să rămână cuvânt de moştenire pentru urmaşi?

Vedeţi, eu pun cu conştiinţă problema mântuirii, fără să raţionalizăm lucrurile şi nici să nu pierdem timpul, pe care-l socotesc extrem de scump, poate cel mai scump lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. Că trăim încă. Sigur, pun şi întrebarea veşniciei noastre. Smereşte-te şi urmează-mă, porunceşte Hristos. Acesta ar putea fi: gândul, cu orice chip, la sfârşit, la viaţa de după moarte. Cu orice chip. Pentru că, nu trebuie să amintesc la lumea de bună credinţă că va fi un vaiet dincolo de închipuirea noastră, la răspântia celei din urmă zi, când omul a pierdut timpul. În viaţa mea am fost la căpătâiul multor morţi. După ce ne-am eliberat din închisoare, după 14 ani, '64, am văzut oameni pe patul de moarte, care toţi doreau să mai trăiască o zi. Eu, care trăiam momentul lui, într-o oarecare măsură (intensitatea numai el, săracul, o trăieşte, şi sigur, o vom trăi toţi), îmi dădeam seama de starea lui disperată, că începuse să vadă ceea ce de fapt îi spusese Biserica: duhurile rele; pe urmă, procesul conştiinţei şi al poruncilor, grozave, dincolo de a face o comparaţie cu cea mai înaltă construcţie filozofică.

Citeam la un părinte, Paisie (care foarte mult mi-a plăcut, pentru simplitatea scrierii), că s-au dus americanii la el, în pustie, să se folosească de înţelepciunea lui. Şi i-a întrebat părintele: "Ce aţi făcut voi, americanii?" "Am ajuns în lună" "Şi cât v-a costat aceasta?" "Râuri de dolari". "A, eu pot într-o clipă să ajung la Dumnezeu". Vreau să vă spun că-mi pun problema ce ar putea face oamenii aceştia într-o zi. Ca să-mi dau seama şi să ne dăm toţi seama că o clipă e un timp şi o suspinare (care e rugăciune), important e această stare de ridicare, de ţâşnire spre Dumnezeu, o clipă numai. Trebuie făcută din adâncul inimii, nu raţionalizată, după tipic sau mai ştiu ce obicei. Trebuie să simţi efectiv. Nu recomand canon, ci o stare de prezenţă continuă.

Am văzut că într-o zi poţi face foarte multe. În disperarea lor ziceau: bine, dar Sfântul Sisoe cel Mare zicea că într-o zi putem să ajungem la măsură dumnezeiască. Dar aceasta o spunea un sfânt de mare trăire. Dar de ce trebuie să luăm exemplul sfinţilor părinţi, oameni fiind şi noi, de ce să nu mişcăm şi noi, chiar dacă nu ajungem la gradul de trăire al lor. Cel mai important lucru posibil este să nu pierdem timpul. Spuneam mereu că dacă ar fi cu putinţă să-i întrebăm pe cei de sus: "Ce v-a costat pentru atâta fericire?" acesta ar fi răspunsul: "Timpul petrecut bine". Nu ne-a dat Dumnezeu pentru altceva timpul, decât pentru asta? Ne-a creat ca să rămânem în bucuria veşnică alături de El. De ce ne complicăm? Biserica mai mult sfinţeşte decât învaţă şi de aici se reflectă faptul că noi nu vrem împărăţia omenească, ci împărăţia cea de veci. Timpul pentru asta este, pentru a ne ţine în legătură cu veşnicia. Şi vă spun: nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine, mereu.

***

Da. Acesta poate fi răspunsul: să nu pierdem niciun pic de timp, căci e atât de preţios. Pierderea timpului va fi motivul vaietelor, cândva. S-a pierdut un timp. Avem de-a face cu un Dumnezeu care, fără discuţie, dacă ar şti lumea cât de mult ne iubeşte, ar fi mai trează poate, sau în sfârşit, am fi mai îndumnezeiţi. Mi-e frică de cuvânt, dar e un Adevăr: Dumnezeu dacă e o iubire extraordinară nu mai este o identitate separată. Este în tine. Zice un părinte: Eu Îl iubesc şi-L văd. Dumnezeu nu e numai o dimensiune, e o trăire dincolo de raţiune. Exişti fără să ştii că exişti, dar în plin, cu adevărat, eşti o identitate divină. Asta înseamnă Dumnezeu în tine. Dumnezeu când vine la tine, e mic ca tine. El e în slava cerului, ca şi Maica Domnului, dar îi face plăcere să stea la noi, în inima noastră, inima care-i mai puţin organ material, fiindcă e fiinţă în fiinţă. E adâncul cel mai adânc, adâncul absolut în fiinţa omenească, unde şi-a făcut Dumnezeu lăcaş. Şi atunci, omule, care porţi aceste valori extraordinare, de ce eşti neatent? Şi uite pe cine băgăm noi în iad! Vedeţi, de ce se spune: omule, dacă ţi-ai cunoaşte valoarea!

(Arhim. Arsenie Papacioc în "Pagini de pateric românesc", George Căbaş,

Editura Anastasis, 2009)