18 mai 2015

Păcatul păcatelor




"Este ușor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuși, acela de a realiza dintr-odatã cã am pângãrit și cã mi-am pierdut frumusețea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viațã, de adevãrata mea casã, și cã ceva prețios, frumos și curat a fost rupt fãrã speranțã în structura intimã a existenței mele. Aceasta și numai aceasta este pocãința, dorința adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogãții minunate: mai întâi viața și posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste și cunoaștere; apoi – în Botez – noua viață a lui Hristos Însuși; darul Sfântului Duh, pacea și bucuria Împãrãției veșnice. Am primit cunoașterea lui Dumnezeu și, prin El, cunoașterea întregii Creații și puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Și pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greșelile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “țara îndepãrtatã” în locul minunatei Case a Tatãlui".

 Pr. Al. Schmemann



15 mai 2013

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea omenească

De multe ori, pentru a descrie stări duhovniceşti folosim imagini cotidiene omeneşti, fără să intrăm, desigur, în esenţa lucrurilor, fiindcă aşa ceva este cu neputinţă. Cu toate acestea, se accentuează diferenţa şi întâietatea izbânzilor duhovniceşti. Părintele Porfirie, pentru a accentua superioritatea iubirii de Dumnezeu, descria iubirea omenească.

Iată cum povăţuia: "Iubirea de Hristos este altceva. Nu are sfârşit, nu ne săturăm de ea. Ea dăruieşte viaţă, dăruieşte putere, sănătate...şi cu cât dă mai multe, cu atât omul vrea să se îndrăgostească. Pe când iubirea omenească îl poate vătăma pe om, îl poate înnebuni. Când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri dau înapoi. Iubirea de Hristos nu are hotare, precum este iubirea omenească. În iubirea omenească, după aceea poate să înceapă gelozia, cârtirea, până şi crima. Se poate preschimba în ură. Iubirea întru Hristos nu se preschimbă. Iubirea lumească ţine puţin şi încet-încet se stinge, pe când iubirea de Dumnezeu creşte şi se adânceşte din ce în ce mai mult. 

Orice altă iubire îl poate duce pe om la deznădejde, însă iubirea de Dumnezeu ne urcă în sferele cereşti, ne dăruieşte linişte, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri obosesc, pe când aceasta este mereu proaspătă. Este o plăcere de care nu ne săturăm, de care nu ne plictisim niciodată. Este bunul cel mai de preţ."

(Presb. Dionisie Tatsis, "Mireasma duhovnicească a părintelui Porfirie"
Editura Egumeniţa, 2012)



24 dec. 2012

"Pururea vă bucuraţi!"

Bucuraţi-vă! Aşa ne salutăm în ziua în care serbăm Naşterea Mântuitorului! Bucuraţi-vă, aşa cântă atunci toată firea. Bucuraţi-vă întru Cel Care a biruit lumea!
~Carmen Sylva~



"Pururea vă bucuraţi". Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, care era în închisoare şi ameninţat cu primejdie de moarte, au fost îndreptate spre o comunitate de creştini, încă tânără, ameninţată şi ea cu tot felul de suferinţe şi de lupte sufleteşti, cu multe vrăjmăşii şi prigoniri. Tocmai pentru aceea, aceste cuvinte au într-însele o mare putere şi conţin o mare dojană.

"Pururea vă bucuraţi", ne zice Apostolul. Multă putere sufletească, multă răbdare şi multă lepădare de sine se cere pentru a putea fi totdeauna vesel. Mai înainte de toate trebuie să ne păstrăm inima curată şi neprihănită, precum e inima copiilor, pentru ca să trecem totdeauna veseli prin vijeliile şi necazurile vieţii. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, precum au copii încredere în părinţii lor, sub a căror mână se adăpostesc şi trăiesc fără grijă. Dar oare, celui ce se îndoieşte în credinţă îi este uşor? Nu întâmpină el necontenit numai nefericiri de tot felul, pe când sufletul cel cuvios, a cărui credinţă stă neclintită, totdeauna şi necontenit află prilej de a fi mulţumit şi recunoscător? Nu e vorba de soarta noastră, ci de chipul cum trebuie să privim orânduirea soartei noastre.

Tu credeai că eşti părăsit de toţi şi că vei suferi de foame şi de frig şi iată că pe neaşteptate ţi se dă de lucru. Tu credeai că eşti uitat de toată lumea şi nu vedeai că singur te-ai pus la o parte şi singur te-ai ascuns de lume, şi cu toate acestea tocmai când eşti în nevoie, se apropie de tine fără de veste amicul, care-ţi dă mână de ajutor. Sau oare n-ai fost niciodată bolnav de vreo boală grea, pe care o credeai fără leac şi te-ai însănătoşit? S-au n-ai fost niciodată încătuşat în grele şi nesuferite împrejurări, de care nu credeai că vei scăpa şi deodată te-ai văzut dezlegat de dânsele? Noi însă suntem prea pripiţi întru a rosti două cuvinte şi anume cuvintele: "totdeauna" şi "niciodată" şi nimic nu e care să fie cu neputinţă vreodată. Bucuraţi-vă dar cu toţii şi puneţi-vă credinţa în Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putinţă, pe care nimic nu-L poate împiedica, şi Care poate să vă ajute, când va fi sosit vremea, chiar când ea va fi sosit împreună cu ora dezlegării. Să nu încetăm dar a spera, căci totdeauna va fi o dimineaţă până va fi ziua de ieri, până stelele îşi urmează cursul lor, şi soarele va răsări, până vom avea vară şi iarnă şi va mai veni iarăşi vara, până vor înflori pomii şi-şi vor da roadele lor. Iar bucuria nu e numai un ce exterior, un ce neatârnat de voinţa noastră, ci e o însuşire a sufletului nostru, o virtute, ba chiar o datorie. 

Cine n-a încercat puterea unei singure zâmbiri? Ea e în stare a uşura povara cea mai grea, a deschide uşile şi inimile; ea schimbă gândurile cele rele în gânduri bune. Zâmbirea cere un răspuns. Iar când buzele zâmbesc, e cu neputinţă ca din zâmbetul lor să nu străbată o rază de căldură în inima noastră. Zâmbirea e un dar Dumnezeiesc, şi de aceea dintre toate făpturile acestei lumi, ea ni s-a dat numai nouă. Zâmbirea se ridică peste durerile pământeşti şi se ridică sus în toată splendoarea curăţeniei şi frumuseţii. Zâmbirea înveseleşte şi ea însăşi se înveseleşte. Pe faţa copilului zâmbirea ni se arată ca cerul; căci copilul ştie a se bucura din toată inima, precum tot din toată inima ştie a se mâhni. În inima copilului, bucuria şi supărarea nu se întâlnesc deodată. Dar cu cât înaintăm în vârstă, cu atât se amestecă în noi mai mult aceste două simţiri, până ce în sfârşit se confundă una cu alta. Bucuria noastră e ca durerea, care ne mişcă adânc sufletul, care ne pătrunde inima şi care rămâne întipărită în aducerea aminte. Durerea nu ţine totdeauna, ci slăbeşte, căci ştim că ea nu e durabilă şi trece. În tinereţe credem că niciodată nu ne vom mai putea bucura. La bătrâneţe ştim apoi, că adesea ne-a cuprins plânsul, că adesea ne-a cuprins zâmbetul şi că sufletul nostru nu se poate ţine numai de unul din ei şi din cauză de prea mare slăbiciune şi din cauză de prea mare putere. Dumnezeu ne-a făcut ca să primim în noi orice înrâurire nouă, schimbând-o întrucâtva.

De aceea săvârşim o faptă plăcută lui Dumnezeu, o faptă de cea mai mare iubire către aproapele nostru, când răspândim bucurie şi veselie împrejurul nostru. Precum boala şi tristeţea uşor se răspândesc, tot asemenea se răspândeşte uşor şi bucuria. Unde auzim un râs din toată inima, acolo alergăm fără voia noastra. Toţi iau parte la o cântare veselă, pentru ca înşişi să se înveselească. Împrejurul celui care povesteşte cu rost şi cu şagă, se strâng toţi cu mic şi mare. 

Nu suntem născuţi pe acest pământ numai pentru ca să pătimim, şi e sigur că dacă am fi desăvârşiţi, ne-am bucura veşnic. Noi însă suntem slabi şi neputincioşi, şi de acolo se trage multa şi amara durere de inimă, care ne chinuieşte. De am fi în stare să ne uităm pe noi înşine şi să ne gândim mai mult la alţii, ne-am uşura mâhnirea şi durerea noastră. Noi însă ce facem? Nu ne lăsăm, nu ne liniştim, până când toţi cei dimprejurul nostru nu sunt întristaţi ca şi noi. Mai sunt unii oameni, care lăcrimează uşor cu cei ce plâng, dar care n-au destulă tărie sufletească şi destulă iubire, pentru a se bucura împreună cu cei ce se bucură. Este însă oare atât de greu a mulţumi lui Dumnezeu din tot sufletul, pentru că a revărsat bucuria asupra aproapelui nostru? Şi cu toate acestea, când vedem pe alţii veseli şi noi nu putem să fim veseli ca şi dânşii, ne credem nefericiţi, depărtaţi de orice fericire, ca şi cum numai noi am fi fost goniţi din Rai; şi uităm că la rândul nostru am fost veseli, când alţii au fost întristaţi.

Lumea întreagă e întemeiată pe o conlucrare comună, pe o ajutorinţă reciprocă, pe o muncă a tuturor, pe o iubire a unora şi a altora. Cu cât vom simţi această legătură mai cu tot dinadinsul, cu atât vom fi mai folositori, cu atât vom fi o verigă mai puternică a lanţului celui mare, care îmbrăţişează omenirea. Bucuria s-a pogorât tocmai din cer şi s-a sălăşluit în inimile noastre, ca o legătură cu raiul cel pierdut şi cu fericirea cea viitoare. Bucuria face că munca e uşoară şi când o întreprindem şi când o săvârşim. Mai mult încă. Ar trebui să fim recunoscători acelora, care ne dau voie să le facem vreun bine, căci făcând altora un bine, noi simţim o bucurie mai mare şi mai desfătătoare decât acei pe care i-am ajutat. De aceea să nu vorbim nimănui niciodată de binefacerea ce a primit. Răsplătiţi suntem cu prisosinţă pentru binele făcut, prin bucuria ce o simţim că am putut ajuta altora. Bucuria e o simţire atât de înaltă şi de curată, că aducerea ei aminte ne susţine când suntem copleşiţi de dureri şi nu ne lasă să ne cufundăm şi să ne înecăm în noaptea deznădăjduirii, căci şi atunci zicem: "Am simţit bucuria! Ea a fost a mea! Şi mai bine să fiu veşnic întristat, decât să nu fi cunoscut măcar o dată ce este bucuria".

Dar noi nu ştim cât de adeseori ne bucurăm. Ne desfătăm la vederea unei flori care ne întâmpină pe cale, ne desfătăm la vederea soarelui, a zăpezii, a ploii dătătoare de roadă; ne bucurăm de o bucată de pâine, ori de o picătură de apă, de-o culoare frumoasă, ori de un cântec plin de melodie, fie acesta ciripitul copiilor sau al păsărilor; ne bucurăm deopotrivă de lucrul simplu şi nemăiestrit, ca şi de obiectul cu artă alcătuit; toate sunt pentru toţi, pentru cei săraci ca şi pentru cei bogaţi, pentru cei de sus ca şi pentru cei de jos. Numai atunci când poftim prea multă bucurie, numai atunci când ne desfătăm fără măsură: numai atunci ne trezim obosiţi sufleteşte. Această bucurie plină de oboseală nu lasă în urma ei nicio rază de desfătare în sufletul nostru.

Bucuria nu poate ţine îndelungat. Ea vine ca un miros de tei sau de viţă înflorită. Dar şi când vine, ea pătrunde văzduhul şi noi sorbim mirosul cu fiecare suflare a noastră. Lăsaţi dar pe pruncii voştri să fie cât mai veseli, pentru ca strălucirea anilor celor fericiţi să-i însoţească în întreaga lor viaţă, ca şi răsăritul soarelui care a rămas înfipt în mintea noastră pentru toată viaţa. Învăţaţi-i însă totodată să fie veseli, arătându-le cum să fie mulţumitori şi recunoscători, destăinuindu-le cât de mare e bunătatea lui Dumnezeu, care i-a aşezat în acestă lume frumoasă, ca neîncetat să fie veseli într-însa. Spuneţi-le încă, până ce sunt fragezi, cuvintele luminate ale poetului, care zice: "Cine ar da laudă lui Dumnezeu pentru fiecare binefacere ce revarsă El peste noi, acela n-are timp să simtă durerea şi să se tânguiască de dânsa."

Mulţi sunt între voi, care nu mai voiesc să se bucure, pentru că bucuria le-a sosit prea târziu, ori a sosit în alt chip de cum o aşteptau ei. Aceştia sunt asemenea copiilor îndărătnici, care nu mai vor să primească lucrul, pentru care s-au rugat, numai fiindcă nu li s-a dat îndată când l-au cerut. Dar oare ştii tu, dacă acel dar ar fi fost atunci spre mântuirea ta? Omul înţelept adeseori cunoaşte mai târziu, că Preabunul Dumnezeu l-a păzit în bine mai mult decât pricepea el, că Dumnezeu a îngrijit mai bine de copilul Său cel nemulţumitor decât acesta a meritat.

"Bucuraţi-vă dar întru Domnul pretutindeni, şi iarăşi vă zic vouă: Bucuraţi-vă!". Astfel ne vorbeşte într-alt loc Sfântul Apostol. Căci el n-a voit să vadă nici un cap plecat de întristare, ci a dorit să fie feţe senine, inimi vesele, paşi uşori, mâini strădalnice. El a voit să simţim cu toţii apropierea lui Dumnezeu, pentru ca să alungăm din noi grijile şi fiinţa noastră să nu se mai tulbure. O! bucuraţi-vă şi zâmbiţi ca toate câte vă înconjoară, ca: cerul, soarele, câmpiile, codrul, văile, pârâul care vesel şerpuieşte, râul care oglindeşte în sine raze pline de veselie, curcubeul cel înflorit, ca zâmbetul norului de vijelie la cea dintâi rază a soarelui. În zâmbet sălăşluieşte pacea, care se lăţeşte jur-împrejur. Cine a putut zâmbi pentru alţii dinaintea unei fiinţe iubite cuprinsă de răceala morţii, acela a văzut cerul deschis pentru o clipeală pentru dânsul şi pentru acea scumpă fiinţă de care s-a despărţit; acela nu mai cade în deznădăjduire. Bucuraţi-vă! Aşa ne salutăm în ziua în care serbăm Naşterea Mântuitorului! Bucuraţi-vă, aşa cântă atunci toată firea. Bucuraţi-vă întru Cel Care a biruit lumea!

Doamne, Dumnezeul nostru! Fă-ne evlavioşi! Fă-ne asemenea copiilor, ca să nu lipsim de veselia ce-ai sădit întru inimile noastre şi cu care ne-ai înconjurat pe noi! Adu-ne aminte, că trebuie să ne totdeauna pe acest mic pământ al Tău, pentru că vieţuim, pentru că ne stingem numai pentru a începe o viaţă nouă într-altă Împărăţie, mai mare şi mai măreaţă! Fă-ne să primim cu bucurie ceasul în care ne vei chema! Dăruieşte-ne să aşteptăm în pace vremea Darurilor Tale şi ceasul când vei crede de cuviinţă să le părăsim! Fă ca tânguirea să nu pângărească buzele noastre nici atunci când vei lua de la noi pe cei mai scumpi ai noştri! Ajută-ne să putem suferi singurătatea, atunci când ei se vor desfăta în cerurile Tale! Învaţă-ne să pricepem şi să gustăm şi cele mai mici daruri, şi să nu trecem nesimţitori pe lângă podoabele de care pământul e plin! Iar noi vom lepăda toate grijile şi Te vom primi întru noi pe Tine, Părintele şi Dumnezeul nostru! Întru Tine ne vom veseli pretutindenea! În Tine ne vom veseli în veci! Amin!

Carmen Sylva, "Cuvinte sufleteşti" 
 în  "Oglinda duhovnicească" de Protos. Nicodim Măndiţă, vol. 6.

25 nov. 2012

Sfântul Mare Mucenic Mercurie




Nevoinţele muceniciei trecând ca un ostaş nebiruit, Împarutului celui nemuritor ai stătut înainte, mucenice Mercurie, unde împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbeşte cu rugăciunile tale, spre ajutorul celora ce cu credinţă cinstesc pomenirea ta.

Troparul Sfântului Mare Mucenic Mercurie

Nevoințele muceniciei răbdându-le ca un ostaș nebiruit ai stătut înaintea împăratului celui nemuritor, Mare Mucenice Mercurie, unde împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbește cu rugăciunile tale spre ajutorul celor ce cu credință cinstesc pomenirea ta.

Condacul Sfântului Mare Mucenic Mercurie

Astăzi prăznuim credincioșii cu cântări într-un glas toată întrarmarea cea sfințită lui Mercurie. Îngerii cu veselie împreuna binevoiesc, mucenicii acum se bucură cu veselie. Pentru aceasta s-a arătat slava și lauda mucenicilor.

"Cred Domnului meu Iisus Hristos că nu mă vei birui cu toate muncile tale, oricîte vei aduce asupra mea. Căci nu mă tem de dînsele deloc, fiind întărit cu cuvintele Stăpînului meu, Care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Că după ucidere iarăşi mă va învia în ziua cea înfricoşată a dreptei Sale judecăţi".




Mucenicul Mercurie nevoindu-se, a ruşinat pre vicleanul şi s-a arătat tare purtător de cunună al lui Hristos. Pentru aceasta acum s-a împreunat cu cetele cele cereşti, după vrednicie, împărtăşindu-se de slavă neschimbată. Pentru aceea cu credinţă săvârşim sfântă pomenirea lui.

Apropriatu-te-ai de Stăpânul tău, cu patimile mărturisirii celei dumnezeieşti, gânditorule de Dumnezeu şi de la Dânsul ai luat cununi luminate, mărite, ca un nebiruit.

Nevoindu-te mărite, împotriva păcatului până la sânge, te-ai arătat purtător de biruinţă şi te-ai învrednicit slavei celei de sus.

Omorâtu-s-a şarpele cel cu multe închipuiri şi se calcă de picioarele cele frumoase, ale pătimitorului şi viteazului ostaş. Că cu porniri de bună voie a mers spre munci şi spre chinuri şi către moarte plin de strălucire.

Toată voirea inimii deplin o ai adus Stăpânului, fericite, şi răbdând pentru el chinuri, te-ai încununat de dânsul ca un biruitor. Şi acum împreună cu toţi mucenicii stai înaintea Lui în ceruri.

(din Canonul Sfântului Mucenic Mercurie din Minei)

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina


"Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sînt cu tine şi prin răbdarea ta pe mulţi vei întoarce către Mine, şi de multe cununi te vei învrednici". 



Troparul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina

Cu înțelepciunea ca și cu razele soarelui ai luminat pe filosofii păgâni și ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinței, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa o ai încredințat, dimpreună și pe prigonitorul l-ai mustrat, de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterino! Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos, și de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească, înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.

Condacul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina

Ceată cinstită ridicați acum dumnezeiește, iubitorilor de mucenici cinstind pe preaînțeleapta Ecaterina. Că aceasta în priveliște pe Hristos L-a propovăduit și pe balaurul l-a zdrobit, cunoștința ritorilor defăimând.

"Leapădă, o, împărate, vicleşugul şi nu te asemăna vulpii; pentru că eu ţi-am spus o dată că sînt creştină şi m-am logodit cu Hristos; pe Dînsul Îl am Mire şi Sfetnic şi frumuseţea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele muceniceşti decît porfira împărătească". 
Rugăciune către Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina
Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina, din pruncie ai primit darul credinţei în Iisus Hristos Domnul, de la Sfântă maica ta, Împărăteasa Elena. Fiind luminată prin Sfânta Taină a Botezului, s-au revărsat asupra ta darurile Sfântului Duh şi te-ai unit cu Dumnezeul Cel adevărat, fiind întru toate grabnică împlinitoare a poruncilor Lui.
Obiceiurile păgâneşti, bogăţiile pământeşti şi mărirea împărătească a părinţilor tăi, le-ai îndepărtat de la tine, umplându-ţi sufletul cu mirul dreptei credinţe, cu cunoaşterea învăţăturii Bisericii creştine, trăind în înfrânare şi în sfinţenie. În sufletul tău s-a aprins puternic focul sfânt al iubirii faţă de Mirele Tău cel ceresc, Iisus Hristos Domnul. Dar şi Mântuitorul te-a iubit şi te-a împodobit cu frumuseţe sufletească şi trupească, cu deosebire, dăruindu-ţi multă înţelepciune, şi făcându-te vas prea ales spre întărirea credinţei şi în alte suflete. Pe mulţi păgâni i-ai luminat cu înţelepciunea Sfintelor Evanghelii, i-ai învăţat dreapta credinţă şi i-ai determinat să se boteze în numele Dumnezeule Celui adevărat.
Cu darul înţelepciunii dăruit ţie de Dumnezeu şi prin multa învăţătură ce ai dobândit, ai uimit ştiinţa învăţaţilor din timpul vieţii tale şi ai întrecut înţelepciunea ritorilor păgâni.
Sfântă şi înţeleaptă fecioară Ecaterina, vrednică muceniţă a lui Hristos, primeşte această rugăciune a noastră şi te roagă bunului Dumnezeu pentru noi, ca să ne dăruiasca iertare păcatelor, pace în suflete şi în casele noastre, şi ajutor în împlinirea a toată fapta bună.
Ispitele cele fără de număr ale vicleanului diavol le cunoşti, pentru că trup purtând şi ispitită fiind, cu puterea dată ţie de Dumnezeu, l-ai biruit pe cel viclean. Iar noi, fiind învăluiţi în multe ispite, ca nişte neputincioşi, ne rugăm ţie, ca să ne întăreşti şi pe noi cu putere de la Dumnezeu. Vindecă-ne rănile sufletelor şi ale trupurilor noastre, căci greu pătimim şi te roagă pentru noi, ca să fim izbăviţi de necazurile şi de primejdiile cu care vrăjmaşul diavol ne îngrozeşte.
Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina, prin viaţa ta sfinţită de Duhul Sfânt; prin dârzenia neînfricată cu care ai apărat dreapta credinţă în Dumnezeul Cel adevărat; prin minunile suprafireşti pe care Dumnezeu le-a făcut cu tine, în chinurile la care ai fost supusă şi prin care ai atras la dreapta credinţă pe mulţi, precum şi prin moartea ta mucenicească, ai dobândit cunună cerească şi te bucuri veşnic de fericire împreună cu Iisus Hristos Domnul, pe care ţi L-ai ales Mire veşnic. Amin.
(din cartea de rugăciuni " Privegheaţi şi vă rugaţi", Pr. Gheorghe Grindu)

Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!


11 aug. 2012

Micile iubiri

"Toate cele dimprejurul nostru 
sunt picături izvorâte din iubirea lui Dumnezeu."


Frumuseţile naturii sunt micile iubiri,
care ne călăuzesc spre marea Iubire,
spre Hristos


Să vă bucuraţi de toate cele ce ne înconjoară. Toate ne învaţă şi ne călăuzesc spre Dumnezeu. Toate împrejurul nostru sunt picături care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeu. Cele însufleţite şi cele neînsufleţite, şi plantele, şi animalele, şi păsările, şi munţii, şi mările, şi apusurile de soare, şi cerul înstelat. Sunt micile iubiri prin mijlocirea cărora ajungem la Iubirea cea mare, la Hristos. Florile, de pildă, au darul lor, ne învaţă prin mireasma lor, prin măreţia lor. Ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu. Îşi răspândesc mireasma lor, frumuseţea lor, şi celor păcătoşi şi celor drepţi. 

Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflet poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voieşte lângă El suflete "grosolane". Creştinul, chiar şi numai când iubeşte, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrăţişează iubirea, o aşează înlăuntrul lor, o simt în adâncuri. 

Să vă folosiţi de clipele frumoase. Clipele frumoase apleacă sufletul spre rugăciune, îl fac subţire, nobil, poetic. Treziţi-vă dimineaţa, să vedeţi răsăritul soarelui îmbrăcat în porfiră. Atunci când v-a însufleţit vreun peisaj frumos, o bisericuţă, ceva frumos, să nu rămâneţi la acestea, mergeţi mai departe, la doxologia pentru cele frumoase, pentru a-L trăi pe singurul Frumos. Toate sunt sfinte - şi marea, şi îmbăierea, şi mâncarea. Să vă bucuraţi de toate. Toate ne îmbogăţesc, toate ne călăuzesc spre marea Iubire, toate ne călăuzesc spre Hristos. 

Să luaţi aminte la câte a făcut omul - casele, clădirile mari şi mici, oraşele, satele, oamenii, civilizaţia noastră. Să întrebaţi, să vă întregiţi cunoştinţele despre orice, să nu staţi nepăsători. Aceasta vă ajută la o mai adâncă cercetare a minunăţiilor lui Dumnezeu. Toate devin prilejuri de a ne lega cu toate şi cu toţi. Devin pricini de mulţumire şi de rugăciune către Domnul a toate. Să trăiţi în mijlocul naturii, al tuturor. Natura este taina Evangheliei. Însă, când nu are cineva har lăuntric, nu-l foloseşte natura. Natura ne trezeşte, dar nu ne poate duce în Rai. 

Negustorul duhovnicesc, cel ce are Duhul lui Dumnezeu, ia aminte peste tot pe unde trece, este tot numai ochi, numai miros. Toate simţurile lui trăiesc, dar trăiesc în Duhul lui Dumnezeu. El se osebeşte de ceilalţi. Pe toate le vede şi pe toate le aude; vede păsările, pietrele , fluturii... Trece pe undeva, simte totul, o mireasmă, de pildă. Trăieşte în mijlocul tuturor; în fluturi, în albine, în toate celelalte. Harul îl face să fie cu luare aminte. Vrea să fie împreună cu toate. 

A, ce să vă spun! Am trăit asta când m-a cercetat harul dumnezeiesc în Sfântul Munte. Mi-aduc aminte de privighetoarea triluind printre copaci, cu aripile date pe spate ca să aibă putere. Măi, măi! Să fi avut un păhăruţ cu apă, să-i fi dat să mai bea, să-i ostoiască setea...De ce să triluiască aşa privighetoarea, de ce? Însă şi ea îşi simte trilul, se bucură de el, de aceea triluieşte. 

Mă însufleţeau mult păsările în pădure. Să mergeţi odată la Kallisia să ascultaţi privighetorile. Inimă de piatră să ai, şi tot eşti mişcat. Cum să nu simţi că eşti împreună cu toate? Să vă adânciţi în ţelul vostru. Ţelul este aşezat de Făcătorul nostru. Faptul că zidirea are un ţel arată măreţia lui Dumnezeu şi pronia Lui. Această menire a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, se manifestă altfel. Avem libertate, raţiune. 

Am întocmit într-o zi un plan pentru cele de aici. Să fac o cisternă înte pini şi să pun un bazin de doi metri cubi de apă şi să fie automat, să dea apă. Atunci vor veni privighetorile, care tânjesc mult după apă, musculiţele şi muştele...

Cândva, atunci când eram în Kallisia, mă întorceam la mănăstire după o boală, şi doamna Maria, ciobăniţa, a venit să mă ia cu măgăruşul. Pe drum am întrebat-o:
- Doamna Maria, cum sunt frumuseţile acelea, livezile, culorile, fluturii, miresmele, privighetorile?
- Nimic, îmi zice, nu e nimic.
- Da? îi zic. Este luna mai şi nu e nimic?
- Nimic! îmi răspunde. 

Peste puţin am întâlnit de toate - flori, miresme, fluturi.
- Ei, doamna Maria, acum ce ziceţi?
- A, n-am fost atentă la ele!
Înaintând am ajuns în Platani. Privighetorile cântau.
- Doamna Maria, mi-aţi spus minciuni!
- Nu, mi-a zis. N-am fost atentă la ele deloc!

Şi eu la început eram "grosolan", nu-mi dădeam seama. Apoi Dumnezeu mi-a dat harul. Atunci toate s-au schimbat. Asta s-a întâmplat după ce am deprins ascultarea. 





                                               Cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiască,
                                                              le priveşte pe toate cu iubire

Toate cele ce ţin de natură ne ajută mult în viaţa duhovnicească, atunci când sunt cu harul lui Dumnezeu. Eu, când simt armonia naturii, plâng întruna. De ce să nu avem poftă de viaţă? Să o trăim în Duhul lui Dumnezeu, în Duhul adevărului. Cel ce are Duhul lui Dumnezeu, cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiescă, le priveşte pe toate cu iubirea lui Dumnezeu, şi ia aminte la toate. Înţelepciunea lui Dumnezeu Îl face să le stăpânească pe toate şi să se bucure de toate.

("Ne vorbeşte Părintele Porfirie", Editura Egumeniţa)